Moni Stănilă & Alexandru Vakulovski la Republica

Miercuri, 20 decembrie, ora 18.00, Sala de conferințe „Alexe Rău” BNRM, Cenaclul Republica vă învită la o întâlnire cu Moni Stănilă și Alexandru Vakulovski unde gazdele își prezintă cele mai recente volume de poezie: O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni și Priveliști, ambele apărute în această toamnă la editura Charmides.
Invitat special: Dumitru Crudu.

„Priveliști/le lui Alexandru Vakulovski aduc aminte, mai degrabă, de Blow-up, filmul lui Antonioni din 1966. Vakulovski e un fotograf de elită care reușește să fotografieze cam tot ce mișcă în proximitate. În proximitatea lui și a noastră. Adevărul, realitățile, despre noi și despre ceilalți, sunt developate și întrupate, cu revoltă, incisiv și curajos, într-o poezie absolut zguduitoare. Nimic bucolic, nimic minimalist! Un happening, de fapt, în care developările și expunerile se articulează și se ansamblează reciproc.
Întrebărilor lui N. Steinhardt (dintr-un eseu dedicat chiar lui Antonioni și filmului său): ”suntem oare în măsură, cu simțul văzului, să detectăm pe de-a-ntregul realitatea, ne este ea pe deplin accesibilă? Sau ne aflăm victime neștiutoare ale unui câmp vizual bine îngrădit?”, Alexandru Vakulovski le răspunde, în această carte, cu precizie maximă. Și poate mai mult decât atât! Dacă ținem seama de câteva titluri cu adevărat antologice: șiria, un terorist, portocala mecanică, balet, un moș cu aragaz, vecini, și, mai ales, de aceste versuri: ”am ajuns la vârsta la care nu/ mi-e destul să-mi fie bine/numai mie.”
Ioan PINTEA

„Poezia lui Moni Stănilă n-a fost niciodată una „directă”, cum a receptat-o critica, trimițînd mai ales la Colonia fabricii (volum care uza, ce-i drept, de o anumită brutalitate a reconstituirii documentare). Și este cu atît mai puțin în O lume din evantaie, unde ambiguitatea alegorică devine principala sursă de lirism.
Găsim aici un continuu joc între genuin și simbolic, între, altfel spus, percepția imediată, adeseori încărcată de senzualitate, și filtrul hermeneutic, în cheie discret evanghelică, dar cu sincretisme extrem de expresive. Lecturii i se oferă un ambitus maxim, de la literal la anagogic. Adică de la, să zicem, gușterul de lîngă magazie, terasa acoperită, un milkshake sau aprinderea unei țigări la... Dumnezeu. Gesturile simple capătă acel tiv hieratic care preschimbă un oarecare scenariu vilegiaturistic (vacanța într-o insulă, topos conotînd însă, prin definiție, refugiul, regressus-ul inițiatic, athanorul interior) în ritual misterios, cu elemente de magie populară și cronologie incertă, glisînd de la nupțial la funerar și eshatologic. Se creează astfel o atmosferă arhaică și, totodată, hristică, în sensul pantemporal al creștinismului de care vorbește, de pildă, Simone Weil.
Lumea din evantaie a lui Moni Stănilă, pe cît de iluzorie, pe atît de reală - oricum, una prin care încă adie duhul – reprezintă reversul cotidianului denaturat. Și un refugiu spre „linkurile din măr”, așadar spre Paradis și spre o nouă tentație.”
Ovidiu NIMIGEAN